Program

Ernesztó se recuperează după o ruptură de ligament încrucișat. I-au luat rolul preferat din teatru și i-au luat și ceea ce a reprezentat dintotdeauna un sprijin sigur: euforia fotbalului. Poftim sprijin! Dar totuși, cine i l-a luat? Viața? Soarta? Ca întotdeauna? Oare e posibil să nu fi fost fericit nici înainte? A venit timpul să punem mâna pe bisturiu! Eroul nostru se examinează și vede că firele duc înapoi până în 1994, când, în semifinala Campionatului Mondial Italia–Bulgaria, Gianluca Pagliuca a ieșit perfect la pasa în adâncime a lui Lechkov… Dar apar și Greierele și Furnica, echipa de aur din Șimian, despăgubirea de 50 de mii de euro, unguentul pentru picioare al bunicii și o masă aniversară încărcată până la refuz. Totul este interconectat – de aceea vindecarea este atât de dificilă.

Undeva pe spatele bătrânului Pământ trăiește un adolescent curios, cu totul obișnuit. Nu departe de el, în umbra cimitirului, locuiește un pui de vampir de vârstă apropiată, care – culmea – nu suportă hemoglobina: are o intoleranță alimentară! Amândoi sunt de moarte plictisiți de petrecerile aniversare, de rudele care îi bombardează cu întrebări indiscrete – e evident că se împrietenesc. De ce nu? Li se alătură și o soră-vampir, iar în trei se strecoară printre părinți, vampiri înfometați și un vânător de vampiri prea zelos, plutind dintr-o aventură în alta: când prin camera copiilor, când pe lângă locuința-coșciug, când prin norii sufocanți de parfum ai unui concurs olfactiv. Și împreună visează cum ar putea arăta un viitor comun în care nu ar mai trebui să-și ascundă prietenia.“Prietenul meu, vampirul” este un spectacol de teatru de păpuși realizat de MárkusZínház și de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, destinat și publicului adult. În el, Timișoara apare văzută prin ochii adolescenților și se transformă neîncetat: când un oraș vechi, plin de mistere, când o metropolă futuristă, unde păpușile prind viață prin gesturi expresive, pe ritmuri de muzică contemporană. Spectacolul oferă multiple perspective: copiii descoperă aventura, iar adulții își regăsesc propriul univers reflectat în oglindă.Spectacol este recomandat de la vârsta de opt ani.

Cine n-ar vrea să fie bogat, să câștige bani mulți cu puțină muncă, să poarte haine frumoase și să locuiască într-o casă mai mare?Asta e tot ce și-a dorit și Iancu, așa că și-a luat bastonul și a plecat în lume. Și pentru că această lume era una a basmelor, el a câștigat mult mai mult decât se aștepta. Pe lângă bogății, el a avut parte și de dragostea unei zâne adevărate. Acesta este sfârșitul? Este finalul poveștii? Nu, nu s-a terminat, e doar începutul. Ce vine ușor se duce repede – și zâna pleacă. Abia acum Iancu simte că toate bogățiile, hainele frumoase și casa mare sunt toate lipsite de valoare fără a avea pe cineva cu care să le împartă.Așa că el își ia bastonul și pornește din nou la drum. Nu-i mai pasă de comori sau de alte bogății, doar zâna aceea frumoasă de ar mai fi aici cu el încă o dată. S-ar lupta și cu diavolul însuși pentru ea. (Și chiar o va face.)

Inspirat din scenariul filmului Festen de Thomas Vinterberg, spectacolul pornește de la premiza unei reuniuni familiale festive: aniversarea patriarhului unei familii burgheze respectabile. În timp ce iau cina, fiul cel mare ridică un toast care sparge convenția celebrării și dezvăluie o istorie de abuz și tăcere care traversează întreaga familie. De aici înainte, masa devine un câmp de luptă între memorie și negare, între adevăr și mecanismele sociale care îl reprimă. Spațiul scenic devine un loc ambiguu, unde invitații la aniversare sunt și spectatori, iar spectacolul devine o ceremonie de dezvăluire, într-o succesiune de momente de show, în atmosfera data de seducția divertismentului și violența mărturisirii. Spectacolul se mișcă astfel constant între intimitatea traumei și dimensiunea politică a tăcerii colective. „Festen” nu este doar povestea unei familii, ci o radiografie a modului în care comunitățile – fie ele familiale, sociale sau instituționale – își protejează propriile secrete. Aniversarea devine contextul în care se arata această complicitate si un loc în care adevărul devine imposibil de ignorat.Prezentat cu acordul agenției Nordiska ApS - www.nordiska.dkBazat pe filmul „Festen” de Thomas Vinterberg & Mogens Rukov, adaptare scenică de Bo hr. Hansen.

Spectacol folcloric-teatral într-un singur actM-am uitat în oglindă – era oglinda Frumuseții, în ea juca iubirea și iubirea împărtășită. M-am uitat în oglinda mea și nu m-am văzut. M-am uitat în oglinda ta și ne-am văzut pe noi.„Omul își cunoaște doar fața, dar fața nu este el. El este dincolo de fața sa. Invizibil.”De câte ori am trăit cu vorbele lui Gárdonyi, de câte ori ne-am referit la urmașii lui Attila, de câte ori ne-am întrebat cum să ne iubim frații secui? Ce arată oglinda în mijlocul unei oglinzi în formă de inimă atunci când dansăm un dans secuiesc?Amintirile noastre înfloresc frumos când ne gândim la voi, vechii dansatori, bătrânii de demult, cei cu inimi mari!În spectacolul Oglindă Teatrul Coregrafic și Dans Folcloric ”Trei Scaune-Háromszék” aduce pe scenă numeroase dansuri secuiești din diverse regiuni: Ținutul Pădurilor (Erdővidék), Ținutul Sării (Sóvidék), Ghimeș (Gyimes), secuii din Câmpia Transilvaniei (Mezőség), precum și dansuri din Depresiunea Gheorgheni (Gyergyói-medence) și Depresiunea Ciuc (Csíki-medence).Inspirat de vechi călătorii de cercetare și mari întâlniri, Zsuráfszky Zoltán jr. caută oglinda identității noastre de azi, sfidând ordinea tradițională a antologiilor de dans. Coregrafiază figuri noi pentru viitoarea, a treia generație a mișcării dansului popular, pe muzica lui Csoóri Sándor jr., interpretată împreună cu excepționalii muzicieni ai ansamblului Háromszék. În câteva momente ale spectacolului se întrezăresc în această oglindă și coregrafiile semnate de Nagypál Anett, Kádár Ignác, Melles Endre și Tókos Attila.

A fost odată ca niciodată, dincolo de nouă mări și nouă țări, acolo unde se agață harta-n cui, unde scurmă porcul cu coada răsucită, trăia odinioară un om sărac, pe nume Petru cel isteț. Era șugubăț și veșnic pus pe șotii: îi lua peste picior pe oameni, îi necăjea, glumea fără oprire. Dar nu pe oricine, ci doar pe cei care o meritau: pe fuduli, pe trufași, pe posomorâți, pe cei cu gura mare, pe îngâmfați, pe lăudăroși și, mai ales… Ei, dar nu se cade să spunem chiar totul de la început. Mai bine să vedeți cu ochii voștri!

A fost odată ca niciodată, dincolo de nouă mări și nouă țări, acolo unde se agață harta-n cui, unde scurmă porcul cu coada răsucită, trăia odinioară un om sărac, pe nume Petru cel isteț. Era șugubăț și veșnic pus pe șotii: îi lua peste picior pe oameni, îi necăjea, glumea fără oprire. Dar nu pe oricine, ci doar pe cei care o meritau: pe fuduli, pe trufași, pe posomorâți, pe cei cu gura mare, pe îngâmfați, pe lăudăroși și, mai ales… Ei, dar nu se cade să spunem chiar totul de la început. Mai bine să vedeți cu ochii voștri!

„Este cu totul clar că opera lui Cseh Tamás depășește cu mult cântecele și spectacolele propriu-zise. E suficient să te gândești că oamenii nu spun: «Cânți vreun cântec de Cseh Tamás?», ci doar atât: «Cânți Csehtamás?»„În orice caz, îmi place să cred într-un fel de continuitate, că lumile creatoare se află în relație unele cu altele, se influențează și reflectează reciproc.”Cuvintele lui Beck Zoli din cartea lui Fodor Sándor „Cânți Csehtamás?”.Un lucru foarte asemănător stă și la baza spectacolului „În toate visele noastre”. Așa ne-am adunat. Am cânta cu toții. Și vom cânta! Pe rând, împreună. Sărbătorim, pentru că asta se poate întotdeauna. De data aceasta, faptul că putem cânta, că putem cânta Csehtamás, că lumile noastre creatoare pot acționa și reflecta una asupra celeilalte, faptul că avem vise și că există ceva care revine în fiecare dintre ele.Asta se va întâmpla în jungla Casei cu Lei.„Într-o spălătorie mi-am imaginat bine ce va fi.” Cseh Tamás – Ten Years After----Spectacolul s-a realizat prin sprijinul Asociației Pro Teszt.

Locuiesc printre noi. Le-am auzit poveștile, le-am văzut la știri, am ascultat pe la colțuri bârfele din cartier. Sunt cele care se așază pe cea mai îndepărtată bancă din parc, cele care își cer mereu scuze, cele care nu se uită niciodată în ochii nimănui, cele care se machiază prea tare și cele de care ne ferim, căci privirea din ochii lor ne face să ne jenăm. Le vedem, dar le cunoaștem oare? Le-am întrebat vreodată despre alegerile pe care le-au făcut, despre calea pe care au luat-o, despre bătăliile luptate, tristețea care le înconjoară, despre tăieturi și vânătăi? Despre puterea de a continua, de a respira, de a spera la o viață mai bună, la o destinație calmă, pe Strada Fericirii 12A. Acest text este vocea lor. Adevărul nerostit, incomod dureros al acestor femei. Spectacolul este realizat în cadrul proiectului european „FemminiCity”, finanțat prin programul CERV. The performance was produced for the European project „FemminiCity”, funded by CERV.

A fost odată ca niciodată, dincolo de nouă mări și nouă țări, acolo unde se agață harta-n cui, unde scurmă porcul cu coada răsucită, trăia odinioară un om sărac, pe nume Petru cel isteț. Era șugubăț și veșnic pus pe șotii: îi lua peste picior pe oameni, îi necăjea, glumea fără oprire. Dar nu pe oricine, ci doar pe cei care o meritau: pe fuduli, pe trufași, pe posomorâți, pe cei cu gura mare, pe îngâmfați, pe lăudăroși și, mai ales… Ei, dar nu se cade să spunem chiar totul de la început. Mai bine să vedeți cu ochii voștri!

Ernesztó se recuperează după o ruptură de ligament încrucișat. I-au luat rolul preferat din teatru și i-au luat și ceea ce a reprezentat dintotdeauna un sprijin sigur: euforia fotbalului. Poftim sprijin! Dar totuși, cine i l-a luat? Viața? Soarta? Ca întotdeauna? Oare e posibil să nu fi fost fericit nici înainte? A venit timpul să punem mâna pe bisturiu! Eroul nostru se examinează și vede că firele duc înapoi până în 1994, când, în semifinala Campionatului Mondial Italia–Bulgaria, Gianluca Pagliuca a ieșit perfect la pasa în adâncime a lui Lechkov… Dar apar și Greierele și Furnica, echipa de aur din Șimian, despăgubirea de 50 de mii de euro, unguentul pentru picioare al bunicii și o masă aniversară încărcată până la refuz. Totul este interconectat – de aceea vindecarea este atât de dificilă.

Locuiesc printre noi. Le-am auzit poveștile, le-am văzut la știri, am ascultat pe la colțuri bârfele din cartier. Sunt cele care se așază pe cea mai îndepărtată bancă din parc, cele care își cer mereu scuze, cele care nu se uită niciodată în ochii nimănui, cele care se machiază prea tare și cele de care ne ferim, căci privirea din ochii lor ne face să ne jenăm. Le vedem, dar le cunoaștem oare? Le-am întrebat vreodată despre alegerile pe care le-au făcut, despre calea pe care au luat-o, despre bătăliile luptate, tristețea care le înconjoară, despre tăieturi și vânătăi? Despre puterea de a continua, de a respira, de a spera la o viață mai bună, la o destinație calmă, pe Strada Fericirii 12A. Acest text este vocea lor. Adevărul nerostit, incomod dureros al acestor femei. Spectacolul este realizat în cadrul proiectului european „FemminiCity”, finanțat prin programul CERV. The performance was produced for the European project „FemminiCity”, funded by CERV.

A fost odată ca niciodată o fetiță din Secuime care, într-o zi, a observat că nu mai e fetiță, ci o femeie de peste patruzeci de ani, divorțată. Avea și nume simpatic: Micuța, Veverița, Pufuliţă. I s-a făcut chiar și un portret. Într-adevăr, din păcate a rămas neterminat. Cine îl va termina? De fapt, sigur ea e în imagine? Sigur despre ea e povestea? Cine știe cum se termină basmul? Tata spunea mereu: „Se rezolvă.”

Macbeth este tragedia dezordinii, o scufundare în profunzimile sufletului uman, dar este și tragedia puterii. O putere violentă, anarhică. Ascensiunea protagonistului la tron este extrem de rapidă, asemenea căderii. Asistăm astfel la anihilarea unui sistem de valori, din a cărui cenusă va apărea, în cele din urmă, o lume nouă. Montarea este corală: performerii sunt mereu pe scenă, se mișcă precum un singur corp din care se nasc scenele și personajele. Toți mor și totuși nimeni nu rămâne la pământ. Fiecare este reabsorbit în cor, într-un ciclu continuu, simbol al puterii care, asemenea vieții, se reînnoiește de fiecare dată. Producție realizată cu sprijinul Institutului Italian de Cultură din București.

Locuiesc printre noi. Le-am auzit poveștile, le-am văzut la știri, am ascultat pe la colțuri bârfele din cartier. Sunt cele care se așază pe cea mai îndepărtată bancă din parc, cele care își cer mereu scuze, cele care nu se uită niciodată în ochii nimănui, cele care se machiază prea tare și cele de care ne ferim, căci privirea din ochii lor ne face să ne jenăm. Le vedem, dar le cunoaștem oare? Le-am întrebat vreodată despre alegerile pe care le-au făcut, despre calea pe care au luat-o, despre bătăliile luptate, tristețea care le înconjoară, despre tăieturi și vânătăi? Despre puterea de a continua, de a respira, de a spera la o viață mai bună, la o destinație calmă, pe Strada Fericirii 12A. Acest text este vocea lor. Adevărul nerostit, incomod dureros al acestor femei. Spectacolul este realizat în cadrul proiectului european „FemminiCity”, finanțat prin programul CERV. The performance was produced for the European project „FemminiCity”, funded by CERV.

Macbeth este tragedia dezordinii, o scufundare în profunzimile sufletului uman, dar este și tragedia puterii. O putere violentă, anarhică. Ascensiunea protagonistului la tron este extrem de rapidă, asemenea căderii. Asistăm astfel la anihilarea unui sistem de valori, din a cărui cenusă va apărea, în cele din urmă, o lume nouă. Montarea este corală: performerii sunt mereu pe scenă, se mișcă precum un singur corp din care se nasc scenele și personajele. Toți mor și totuși nimeni nu rămâne la pământ. Fiecare este reabsorbit în cor, într-un ciclu continuu, simbol al puterii care, asemenea vieții, se reînnoiește de fiecare dată. Producție realizată cu sprijinul Institutului Italian de Cultură din București.

„De la prima la ultima” este un spectacol la intersecția dintre artă, istorie și analiză sociologică, care folosește corpul, vocea, teatrul de obiecte, cele mai recente cercetări științifice și istoria subiectului pentru a începe o discuție publică despre menstruație - unul dintre cele mai regulate, dar și unul dintre cele mai stigmatizate evenimente zilnice din viața femeilor, care reprezintă jumătate din omenire. Menstruația nu este doar un proces biologic, ci o experiență definită istoric și social, plină de paradoxuri, mituri, aspecte invizibile și control. Nu este doar o chestiune de hormoni și igienă, ci o chestiune de putere, norme sociale, limbaj, economie. Este menstruația doar o funcție corporală - sau este un mijloc de clasificare care separă pe cei care pot fi auziți de cei care nu trebuie să fie? Care dictează când femeia este utilă și când devine invizibilă? Cum să vorbim despre menstruație - prin artă, știință, la școală, acasă? Spectacolul a fost produs ca o cercetare colectivă a echipei artistice care înțelege menstruația ca fapt politic și estetic și folosește diferite mijloace performative pentru a face apel la redefinirea relației și atitudinii noastre față de corpul feminin, sângele menstruației și circularitatea timpului.

„De la prima la ultima” este un spectacol la intersecția dintre artă, istorie și analiză sociologică, care folosește corpul, vocea, teatrul de obiecte, cele mai recente cercetări științifice și istoria subiectului pentru a începe o discuție publică despre menstruație - unul dintre cele mai regulate, dar și unul dintre cele mai stigmatizate evenimente zilnice din viața femeilor, care reprezintă jumătate din omenire. Menstruația nu este doar un proces biologic, ci o experiență definită istoric și social, plină de paradoxuri, mituri, aspecte invizibile și control. Nu este doar o chestiune de hormoni și igienă, ci o chestiune de putere, norme sociale, limbaj, economie. Este menstruația doar o funcție corporală - sau este un mijloc de clasificare care separă pe cei care pot fi auziți de cei care nu trebuie să fie? Care dictează când femeia este utilă și când devine invizibilă? Cum să vorbim despre menstruație - prin artă, știință, la școală, acasă? Spectacolul a fost produs ca o cercetare colectivă a echipei artistice care înțelege menstruația ca fapt politic și estetic și folosește diferite mijloace performative pentru a face apel la redefinirea relației și atitudinii noastre față de corpul feminin, sângele menstruației și circularitatea timpului.

„Am această geantă plină... și sunt gata de război”, spune una dintre mamele din Wrocław. De ce „la război”? Oare orașul modern vede cu adevărat părinții și nevoile lor? Bordurile sunt cjoase, toaletele sunt adaptate, iar ofertele educaționale și culturale sunt tot mai numeroase. Și totuși - ceva încă nu funcționează. De ce se simt mamele încă nedorite în spațiile publice? De ce este acceptabil ca un tată să întindă mâna într-un cărucior fără să întrebe și să ajusteze orice consideră necesar? Polonia are cea mai scăzută rată de fertilitate din Europa. Așadar, de unde vine această ostilitate față de părinții cu copii? De ce atât de mulți dintre ei spun că se simt bineveniți doar în străinătate? „Matriapolis” ne invită să privim orașul prin ochii mamelor și taților. Ochi care uneori privesc cu frică la gurile de canal aparent inofensive, alteori cu încântare la copiii lor și alteori - cu rușine - la un tramvai în care este greu să urci un cărucior, și la sentimentul de vinovăție care îl însoțește.

Familia Tót locuiește într-un sat bănățean. Singurul lor fiu se află pe front, luptând în al Doilea Război Mondial. La sugestia fiului, maiorul cu care acesta este în contact, aflat într-o cădere nervoasă, sosește în concediu de odihnă la casa familiei. Părinții și sora fiului îl primesc ca și cum soarta acestuia ar depinde exclusiv de ospitalitatea lor: merg pe vârfuri, se adaptează fiecărui capriciu, deși, la un moment dat, e neclar dacă fiul și maiorul se mai află de aceeași parte a frontului. La început, supunerea este ghidată de speranță, dar, în fața nebuniei, nu mai rămâne alt instrument decât obediența. Până unde poate fi suportată vulnerabilitatea atunci când decizia este condusă de iubire? Când preia frica controlul și cum ajunge această stare să fie percepută drept normalitate?În regia lui Horváth Hunor, Familia Tót devine un memento cu umor negru: destrămarea lumii nu este un moment spectaculos, ci mai degrabă o fisură mică în tencuială, care se întinde lent și perfid.Vârsta minimă recomandată: 14 ani

„Am această geantă plină... și sunt gata de război”, spune una dintre mamele din Wrocław. De ce „la război”? Oare orașul modern vede cu adevărat părinții și nevoile lor? Bordurile sunt cjoase, toaletele sunt adaptate, iar ofertele educaționale și culturale sunt tot mai numeroase. Și totuși - ceva încă nu funcționează. De ce se simt mamele încă nedorite în spațiile publice? De ce este acceptabil ca un tată să întindă mâna într-un cărucior fără să întrebe și să ajusteze orice consideră necesar? Polonia are cea mai scăzută rată de fertilitate din Europa. Așadar, de unde vine această ostilitate față de părinții cu copii? De ce atât de mulți dintre ei spun că se simt bineveniți doar în străinătate? „Matriapolis” ne invită să privim orașul prin ochii mamelor și taților. Ochi care uneori privesc cu frică la gurile de canal aparent inofensive, alteori cu încântare la copiii lor și alteori - cu rușine - la un tramvai în care este greu să urci un cărucior, și la sentimentul de vinovăție care îl însoțește.

D.R.I.F.T – Drive Real International Feminist Transition explorează criza profundă a democrației și nevoia urgentă de a dezvolta alternative politice bazate pe empatie și solidaritate. Spectacolul începe cu o observație frapantă: în ciuda unui secol de lupte pentru dreptul de a vota al femeilor, niciun partid politic nu plasează egalitatea și drepturile femeilor și ale minorităților în centrul platformei sale. Spectacolul pornește de la o întrebare fundamentală: de ce ar trebui femeile să participe la politică? Această întrebare ghidează experiența și deschide un dialog cu publicul. Spectacolul îmbină arta și acțiunea civică pentru a stârni reflecție și implicare, transformând teatrul într-un spațiu participativ și colaborativ. D.R.I.F.T oferă o experiență captivantă în care toată lumea poate dezbate și gândi strategii și măsuri prioritare pentru construirea unui viitor mai incluziv și egalitar. Acesta își propune să contracareze disperarea și lipsa strategiilor actuale, invitând în același timp publicul să își imagineze soluții concrete pentru viitor.

D.R.I.F.T – Drive Real International Feminist Transition explorează criza profundă a democrației și nevoia urgentă de a dezvolta alternative politice bazate pe empatie și solidaritate. Spectacolul începe cu o observație frapantă: în ciuda unui secol de lupte pentru dreptul de a vota al femeilor, niciun partid politic nu plasează egalitatea și drepturile femeilor și ale minorităților în centrul platformei sale. Spectacolul pornește de la o întrebare fundamentală: de ce ar trebui femeile să participe la politică? Această întrebare ghidează experiența și deschide un dialog cu publicul. Spectacolul îmbină arta și acțiunea civică pentru a stârni reflecție și implicare, transformând teatrul într-un spațiu participativ și colaborativ. D.R.I.F.T oferă o experiență captivantă în care toată lumea poate dezbate și gândi strategii și măsuri prioritare pentru construirea unui viitor mai incluziv și egalitar. Acesta își propune să contracareze disperarea și lipsa strategiilor actuale, invitând în același timp publicul să își imagineze soluții concrete pentru viitor.

Spectacolul pune în discuție relația dintre stereotipurile misogine și feminicid și a fost creat printr-un proces creativ în care a participat un grup de peste 50 de persoane din Novi Sad - din generații, profiluri educaționale și profesii diferite. „Când vorbim despre feminicid, vorbim adesea despre consecințe și despre cum va fi pedepsit făptașul, și nu despre cauze, așa că acest spectacol vorbește despre modul în care cultura, ceea ce numim cultură, normalizează adesea violența. Vedem acest lucru prin cântece le de la radio, prin cărți și filme care promovează, de asemenea, anumite atitudini și valori care sunt foarte discutabile și normalizează violența”.

Spectacolul pune în discuție relația dintre stereotipurile misogine și feminicid și a fost creat printr-un proces creativ în care a participat un grup de peste 50 de persoane din Novi Sad - din generații, profiluri educaționale și profesii diferite. „Când vorbim despre feminicid, vorbim adesea despre consecințe și despre cum va fi pedepsit făptașul, și nu despre cauze, așa că acest spectacol vorbește despre modul în care cultura, ceea ce numim cultură, normalizează adesea violența. Vedem acest lucru prin cântece le de la radio, prin cărți și filme care promovează, de asemenea, anumite atitudini și valori care sunt foarte discutabile și normalizează violența”.

Undeva pe spatele bătrânului Pământ trăiește un adolescent curios, cu totul obișnuit. Nu departe de el, în umbra cimitirului, locuiește un pui de vampir de vârstă apropiată, care – culmea – nu suportă hemoglobina: are o intoleranță alimentară! Amândoi sunt de moarte plictisiți de petrecerile aniversare, de rudele care îi bombardează cu întrebări indiscrete – e evident că se împrietenesc. De ce nu? Li se alătură și o soră-vampir, iar în trei se strecoară printre părinți, vampiri înfometați și un vânător de vampiri prea zelos, plutind dintr-o aventură în alta: când prin camera copiilor, când pe lângă locuința-coșciug, când prin norii sufocanți de parfum ai unui concurs olfactiv. Și împreună visează cum ar putea arăta un viitor comun în care nu ar mai trebui să-și ascundă prietenia.“Prietenul meu, vampirul” este un spectacol de teatru de păpuși realizat de MárkusZínház și de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, destinat și publicului adult. În el, Timișoara apare văzută prin ochii adolescenților și se transformă neîncetat: când un oraș vechi, plin de mistere, când o metropolă futuristă, unde păpușile prind viață prin gesturi expresive, pe ritmuri de muzică contemporană. Spectacolul oferă multiple perspective: copiii descoperă aventura, iar adulții își regăsesc propriul univers reflectat în oglindă.Spectacol este recomandat de la vârsta de opt ani.

Un om zace în nisip. Adus de valuri. Nu se știe de unde vine, încotro se îndreaptă, ce dorește sau de ce vrea să fugă. Fusese rege undeva, într-o țară îndepărtată. Prințul Tironului. Acum e un om căruia nu i-a mai rămas decât povestea. E povestea lui Pericle. Dar nu doar a lui.(3h, o pauză)